Cum să îți imaginezi că Damascul poate fi un spațiu iubitor și tolerant? Că o româncă creștină și-a urmat soțul sirian musulman în 1978, cu doi copii la bord și a fost și este iubită de toată famila tatălui meu, și ce iubită! Cum să (...)?

Și, pentru că îmi e tare dorrrr de copilăria mea 11.06.1982 - 1991, adesea, de vremurile fără război, fără explozii, fără purgatoriu, și pentru că Damascul face parte din mine, chiar dacă sunt româncă, ia naștere Damascene Rose: un spațiu al iubirii, al pasiunii, al dorului pentru un loc care nu mai există și totodată un connaisseur al realitații siriene, a lui AbuSamra, tata, jumătatea mea. Care a cunoscut-o pe a sa Julietă - mama mea și cel puțin, cealaltă jumătate a mea - la bistro-ul de lângă Ateneul Român, un simbol pentru noi și totodată, locul meu preferat din București. Mai mult ca sigur mi-a fost transmisă genetic această iubire față de Ateneu. Mă relaxează enorm vizita în grădinile sale. Probabil mă simt acasă...

Gândurile îmi zboară împreună cu porumbeii Ateneului sus de tot și ajung la Coloana Infinitului, simbol al spiritului liber, al dreptului de a te exprima. De a simți.

Și de acolo, de sus, din vârful Coloanei, mă preiau pescărușii, de această dată. Îmi acompaniază gândurile și mă conduc până la Istanbul, inspirație și adăpost la vremuri de restriște: dost (prieten de sânge, intraductibil mot-a-mot) și oraș de suflet.

Despre multiculturalitate, iubiri și povești încrucișate, despre realități, altfel decât le știm, aici la Damascene Rose!