Damascus
Trandafir de la Damasc, din inima ta primesc eu mireasma parfumată care îmi îmbie simțurile în fiecare dimineață!
Primul „bună dimineața” îl primesc la Salat al Fajr[1] de la dragul meu unchi, însoțit de trandafiri și flori cu adiere damaschină, pe what’s up.
Cum fac ochi, îți primesc iubirea, petală cu petală, Damascul meu iubit! Mă dau jos din pat, deschid ușa și acolo stau înșirate ghivecele mele cu trandafirii colorați și catifelați, gata să mă energizeze pentru o nouă zi cu apa lor - apa vieții.
Nu am încotro. Cum îi văd, instant se produce reflexul Pavlov. Pe loc sunt teleportată în gradina cu trandafiri din Al Jazeera 5 (a 5-a insulă), insula tărâmului de basm al copilăriei mele cu iz de iubire, clinchete de răsete și bucurie.
Inspir căldura și energia locului, pe care am mai putut s-o regăsesc în Europa, în călătoriile mele de până acum, în Sicilia și în Portugalia – căldura aceea umană genuină, care izvorâște de undeva din străfundul inimii, despre ea vorbesc.
Cum ieșeam din cameră în Sicilia, doamna care făcea curat mă întâmpina cu un „Bon Giornooooooo” atât de cald și de vesel, încât simțeam că m-a luat în brațe pe mine, și pe toate generațiile strămoșilor noștri de la întemeierea cartierului Al Midan din Damasc și înscrierea familiei noastre ca fiind cea de-a cincisprezecea în recensământul otoman al țării [2] , cât și pe străbunica roșcată din partea lui tataie, la noi, în Huși.
Vezi tu, acest „bon giorno” a fost un balsam pentru inima mea, m-a întâmpinat cu acea căldură genuină de acasă, de pe vremea când eram mică. Soarele sicilian mi-a încălzit inima.
Cum m-am întors din vacanță acasă, la București – surpriză! Aceasta avea să fie amplificată de mesajul care mi-a asigurat întoarcerea în timp, în sânul copilăriei mele.
Sau tihna și iubirea, pe care le-am resimțit în biserica Sacré-Cœur din Paris. Acea pace sufletească pe care o simt ori de câte ori unchiul meu iubit îmi spune: „Orice ar fi, Alhamdulillah." Iar eu mă gândesc: "Îi mulțumim bunului Dumnezeu indiferent de situație. Aveți, n-aveți electricitate, e sau nu e apă, ne bucurăm de soarele de afară, de faptul că suntem sănătoși și ne ținem pe picioare.“
Alhamdulillah. Este un crez atât de adânc, înrădăcinat în înțelepciunea miilor de ani ale orașului Damasc, ale orașului „luminat” “care „nu este nici de la Răsărit și nici de la Asfințit și al cărui ulei aproape că luminează fără ca focul să-l atingă. Lumină asupra luminii!”[3] , după cum este descris, împreună cu țările Levantului, în Coranul cel Sfânt.
Pe vremea aceea, locuia într-un bloc construit pe 4 nivele, la etajul al 3-lea, iar el în apartamentul de vis-à-vis, doar era the boy next door.
Perete în perete erau paturile lor. Doar un zid de 11 cm îi depărțea unul de celălat noaptea, pentru ca ziua să se reîntâlnească și să se joace împreună, cât era ziua de lungă. Erau cei mai buni prieteni. Căutau pisici. Jucau fotbal împreună cu ceilalți copii, și erau fruntași în bătăile cu perne. Ce mai? Tot tacâmul!
Gradina a fost creată de părinții noștri. S-au strâns bani și tatăl meu a fost cel care a achiziționat palmierii și trandafirii, pe care i-a adus din cartierul rezidențial al vilelor europene și orientale, unde își avea biroul, pe vremea aceea, și unde aveam să ne mutăm când am împlinit vârsta de 8 ani, înainte de a fi luată decizia de a pleca și a ne stabili definitiv, în România, în 1991.
Mare mi-a fost stupoarea când am aflat anul trecut că, baba[4] a fost principalul făuritor al grădinii de basm a copilăriei mele, arhitectul grădinii cu trandafiri.
Ca în povești a fost această locație! Am avut o grădina numai a noastră, grădina iubirii, care an de an câștiga premiul “cea mai frumoasă gradină din Mașrou3 Dummar”, datorită parinților noștri.
Era cea mai frumoasă dintre toate insulele[5] dimprejur, pentru că era a noastră, și pentru că familiile noastre ne iubeau și răspândeau iubire, la tot pasul.
Așa a și fost îngrijită, cu multă dăruire, de către tații noștri. Udau grădina, cu rândul, de îndată ce se întorceau de la muncă. Ne aveam unii pe alții. Aveam totul. Și noi doi eram “the queen and the king of the world” în timp ce zburdam nestingheriți, fără nicio grijă sau apăsare pe insula copilăriei noastre …
Părinții mei se aprovizionau de la băcănie pe credit și achitau datoriile la salariu. Nu era musai să achite cash. Ce vremuri …? Încă nu cunoscuserăm capitalismul.
Și dacă ar fi să vorbim despre tradiționalismul și căldura oamenilor damaschini, ei bine, Damascul copilăriei mele - 11 iunie 1982 -1991 - va rămâne mereu viu, Îl port în inimă și îmi poartă pașii oriunde m-aș duce. El reprezintă esența ființei mele, copilăria mea, aeroportul din care am prins aripi pentru a ateriza la 9 ani la București, în România, țara mea.
Bine ai venit la Damascene Rose ! 
[1]Prima rugăciune a zilei în religia musulmană, în zorii zilei, pe care unchiul meu iubit o face în fiecare dimineața în tihnă, cu iubire, smerenie și toleranță și cel mai important cu iman, credință adâncă și nestrămutată.
[2] Siria în perioada dominației otomane.
[3] Sura Lumina, mediniană, din versetul 35, Sfântul Coran/ traducere: George Grigore – București: Editura Kriterion, 2000.
[4] Baba = tata în limba arabă.
[5] Cartierul Mashrou3 Dummar este împărțit pe insule, echivalentul sectoarelor de la noi: insulele din Mashrou3 Dummar.